Mai întâi vreau să vă împărtăşesc din bucuria pe care am avut-o în seara asta, când a apărut twitterfeed-ul TechCrunch: “Why Twitter Hasn’t Failed: The Power Of Audience“, care vorbeşte fix despre ce pălăvrăgeam şi eu aici: Twitter acoperă exact nevoia de comunicare a oamenilor pe care Facebook eşuase să o împlinească. Mai mult, Twitter transmite cu siguranţă mesajele noastre acelui grup restrâns de “prieteni” care ne sunt prieteni şi în real life, spre deosebire de Facebook, unde nu putem fi siguri niciodată că mesajele noastre au ajuns unde trebuie în timp util. Aşa îşi explică Gregor Hochmuth, autor post-ului, de ce nu a eşuat Twitter în ciuda outage-ului cu care ne răsfaţă zi de zi.

Citind post-ul de pe TechCrunch, mi-am dat seama că oamenii normali la cap îşi fac probleme dacă informaţiile despre ei NU AJUNG la prietenii lor, nu dacă află lumea lucruri despre ei. La noi, însă, tocmai am avut revelaţia că amintirea Securităţii e vie încă. Unul dintre motivele pentru care unii oameni (în general de 27+) nu îşi fac cont pe Twitter e riscul de a se expune prea mult: “De ce aş vrea să ştie toată lumea ce fac, tot timpul?”. Am primit replica asta de câteva ori, de la oameni care lucrează în industria asta a comunicării şi care preferă comunicarea prin viu grai, cel mai extravagant mod de a comunica pentru ei fiind mess-ul.

Pentru cei “retardaţi tehnologic” (o spun cu drăgălăşenia cu care priveşti un copil care n-a învăţat să folosească telefonul mobil, vă daţi seama), pe Twitter, butonul cu care îţi adaugi prieteni în listă se numeşte “Follow”, iar mesajul că un prieten te-a adăugat e: “x is now following your updates on Twitter”. De aici toată discuţia despre urmăriţi şi urmăritori (”followers”). Răspunsul la întrebarea “de ce m-aş lăsa urmărit?” e foarte simplu: nu te obligă nimeni să scrii pe Twitter lucruri pe care nu vrei să le faci publice. Scrii numai atunci când vrei să ştii cine o să mai vină diseară la petrecere, cine mai e acolo şi exact unde (într-un loc aglomerat, într-un club, la un concert) sau când pur şi simplu vrei să mai vină unde eşti tu alţi oameni pe care îi cunoşti şi pe care nu vrei să-i suni să investighezi dacă au chef sau nu să vină, ci îi laşi să decidă singuri dacă vin sau nu. În plus, când cineva te sună să te invite undeva, te simţi dator să te scuzi că nu poţi veni, iar el se simte vinovat că te-a deranjat (într-o lume a oamenilor educaţi, de bună seamă), iar Twitter-ul ăsta te scuteşte de această parte mai puţin plăcută a socializării.

Oricum, întotdeauna trebuie să ţii seama de ce fel de prieteni ai, pentru că dacă tu nu eşti suficient de idiot încât să scrii unde eşti când nu vrei să se ştie, unul dintre idioţii de prietenii tăi o va face cu siguranţă. Aşa că până la urmă, nu trebuie să fii tu pe Twitter ca să se ştie unde eşti şi ce faci, e suficient să fie câţiva dintre prietenii tăi pe Twitter, ca să te compromită. Şi, desigur, va fi penibil să-i rogi să nu scrie că eşti cu ei, pentru că asta ar însemna că îţi e ruşine cu ei, iar asta ar duce la compromiterea prieteniei.

Mai grav o să fie când tabloidele vor auzi că s-a inventat Twitter şi îşi vor pune paparazzi să twitterească. De-abia atunci o să vedem şi noi mii de followeri în România.