REamintiri din Epoca de Aur
Pe 26 ianuarie, într-o zi în care acum 20 si de ani străzile ar fi fost umplute de pionierii patriei care omagiau conducătorul României, echipa Next Advertising & friends au ales să-și REamintească poznele, trăznăile și pățaniile din vremurile în care reciclarea era tradiția de sfârșit de săptămână, muncă patriotică și notă de subsol în carnetul cetățeanului onorabil.
În virtutea spiritului ecologic cultivat încă de pe-atunci și ca reminder al tuturor lucrurilor REmarcabile pe care le propune The Re Concept (platforma de CSR Coca Cola Hellenic, lansată în 2011) au adunat mai jos o serie de mărturii de la strângătorii de frunze de dud, elevii cu coroniță sau umplătorii de sifoane de altă dată.
RE-urile de altădată
“Ritualul de sâmbătă dimineaţa la mine în familie: după micul dejun, ne luam sarsanalele şi plecam, fie iarnă fie vară, în acelaşi stil: el cu sticle şi borcane goale, în vreo 3-4 sacoşe de rafie, eu cu două sifoane mari, câte unul în fiecare mână şi cu o cutie cu şase capsule goale, în buzunar, pentru REumplere. Destinaţia finală: cele mai mari cozi din cartier! Tata se oprea la coada de la alimentară, pentru REturnarea sticlelor şi borcanelor contra lapte şi iaurt. Iar eu traversam până la “Sifoane” şi mă aşezam cuminte la o coadă la fel de mare.
Era palpitant statul la coadă, ca să nu mai vorbim despre poveştile cu final tragic pe care le puteai asculta, în care sifonul nu-ştiu-cui a explodat când l-au umplut şi i-a scos ochiul omului. Cred că de-aia îmi plac acum filmele de groază! Ora de aşteptare a rândului se termina cu umplutul fâsâit al celor două sifoane de sticlă şi cu schimbatul cutiei de capsule goale cu altele pline cu CO2 şi cu întoarcerea victorioasă acasă”, povestea Hana Ciobanu (fost cărăuş şef de sifoane în proiectul marea REsifonare, actual manager de proiecte).
Mihaela Neaţu, fostă dansatoare la Cântarea României, actuală copywriteriţă Next, a re- purtat rochiţele surorilor ei mai mari (care erau două, deci, de fapt, re-re-), rochiţe atât de rezistente încât au fost re-re-re-dăruite mai departe, pierzându-se undeva prin vasta familie.
Tot Mihaela Neaţu, în timpul liber elevă cu coroniţă, care avea pile la vânzătoarele de la librărie şi deci beneficia de manuale noi, a cedat spre re-re-re-re-folosire manualele vechi pe care le-a primit de la şcoală.
Norma de reciclare lunară pentru fiecare elev era de 5 sticle, 10 borcane şi 10 kg de maculatură. De “angajamentul economic al pionerilor”, adică de respectarea acestei norme de reciclare, se îngrijea un reprezentant special ales de comandantul de detaşament. Periodic, materialele strânse erau duse organizat la centrele de reciclare, iar banii strânşi din valorificarea sticlelor şi borcanelor şi a maculaturii intrau în contul “Consiliului Pionerilor”. (Povestea Rita Zaharia, fostă tovarăşă învăţătoare şi actuală doamnă învăţătoare la Şcoala 93 din Bucureşti).
“În procesul de prelucrare a firelor de bumbac pentru producerea materialelor textile, din maşinăriile speciale care le prelucrau cădeau scame de bumbac. Şi, ca în orice activitate industrială, erau atât de multe, încât semănau o pătură de omăt pe podea, pe care o adunam cu perii de metal speciale, foarte mari şi o strângeam în saci pentru a fi REfolosită la fabricile de pluşuri şi de material pentru izolaţii”, a completat și Florin Ciobanu (fost maistru şef la secţia de tricotaje Crinul Bucureşti, actual coordonator logistic materiale farmaceutice).
“Țin minte că aveam apă caldă de două ori pe săptămâna în Tulcea, iar în Bucureşti eram boieri, că era apă caldă zilnic, până la 10 seara. Electricitatea, în ultimii ani, se oprea câte două ore pe zi, câteodată și mai mult. Și gazele se opreau în Bucureşti ziua, mai ales iarna. În primul an când ne-am mutat la Bucureşti stăteam la etajul 9 și eram fericiţi că vecinii de la etajele inferioare aveau presiune mai mică la gaze și erau nevoiţi să pândească un moment bun, cu presiune, ca să facă mâncare. Când venea lumea de la serviciu era cel mai rău, că se apucau toţi să gătească și nu erau gaze, aşa că stăteai noaptea, după 10, dacă voiai să faci ceva la cuptor”, își amintea Liliana Ioan (fostă pionieră şi mamă eroină).
Comori prin maculatură
“Clasa a 4-a, anul 1984. Învăţătoarea: ‘Ai adus maculatură?’ Eu, uitându-mă cu coada ochiului la maldărul de hârtie adunată într-un colț al clasei: ‘Nu…am uitat’. La care învăţătoarea se răsteşte la mine: ‘Întoarce-te acasă și nu te întorci fără maculatură!’. M-am întors și am strâns vreo câteva ore ziare, reviste și tot felul de cartoane de pe acasă și de prin vecini, am legat pachetul cu sfoară, exact ca pe un cadou și am pornit spre școală, făcându-mi datoria civică de tânăr reciclator. Cam aşa era pe timpurile alea. Unii erau mai zeloşi decât prevedea legea. RE…RE…RE…La Revedere!”, spunea și Claudiu Ciobanu (fost comandant de grupă cu şnur roşu, actual blogger conştiincios).
“Mi-amintesc că prin clasa a zecea fiecare din noi trebuia să predea la liceu o cantitate de maculatură, pe care era practic imposibil s-o strângem doar cu ce aveam prin casă, aşa că eram nevoiţi să plecăm la cerşit prin vecini. Totuşi, după ce i-am luat la rând pe vecinii de cartier cu care mă cunoşteam cât de cât, şi care m-au ajutat şi ei, săracii, fie cu câte o carte mai jerpelită, fie cu nişte ziare vechi, eram departe de cantitatea pe care trebuia s-o duc la şcoală. Aşa că am început să merg prin blocuri şi să sun pe la uşi, întrebând oameni necunoscuţi dacă n-au cumva ceva maculatură care le prisoseşte. Şi după mai multe sunături, refuzuri sau ‘pleaca de aici, golanule’ mă pomenesc că un domn mai în vârstă îmi spune să întru, mă roagă să-l aştept un pic în vestibul, că are nişte reviste vechi de care voia de mult să scape. Şi se întoarce cu un teanc de vreo juma’ de metru de Pif-uri vechi (de-alea roşii, pentru cei care se pricep, inclusiv numărul 1), şi-mi mulţumeşte, tot el, că-l scap de ele.
A fost una din cele mai fericite zile din viaţa mea de licean, pentru că eram (şi sunt încă) un mare colecţionar de Pif uri roşii, vechi. Iar la şcoală am dus până la urmă doar cât reuşisem să strâng până atunci, dar nu s-a întâmplat nimic, pentru că s-a dovedit că oricum strânsesem cam cel mai mult din clasă. Şi am, datorită maculaturii lui Ceauşescu, cea mai tare colecţie de Pif-uri vechi din generaţia mea”, depăna Sorin Popescu (fost strângător de maculatură Liceul Sf. Sava din Bucureşti, actual soţ şi tată devotat + General Manager, Next).
“Ce îmi plăcea mie când eram pionier era să mă anunţ voluntar când era ceea ce se numea atunci ‘Săptămâna celor 3R – Reciclare, Recondiționare, Refolosire’ (parcă așa era…). Pentru că ajungeam în zona de maculatură, unde găseam reviste, almanahuri, cărți mai vechi (surprinzător câtă lume aruncă așa ceva…) și plecam în fiecare zi de acolo cu un teanc. Dar, conștiincios fiind, aduceam în schimb cam tot aceeași cantitate de hârtie, provenită din ziare și ce mai găseam pe acasă”, zicea Cristian China-Birtă (fost deturnător de lecturi ușoare, actual Chinezu).
Nimic nu se pierde, totul se dă mai departe
“15 iunie. Ultima zi de şcoală şi ziua în care predam manualele buchisite un an întreg. Veneam în clasă cu un pachet greu, legat cu sfoară, şi predam la catedră manual cu manual, conform tabelului: Citire, Algebră, Geometrie, Istorie, Ştiinţele naturii şi toate celelalte materii. Toate sublinierile, amintirile şi evident comentariile amuzante sau porcoase din dreptul pozelor rămâneau moştenire copiilor mai mici, ce la rândul lor aveau să le dea mai departe celor de după ei. Şi aşa lanţul amintirilor şi al REfolosirii continua mereu”, povetea Semida Durigă (fostă predătoare de manuale şi premiantă, actuală Group Creative Director, Next).
“Abia aşteptam serbarea de Crăciun de la grădiniţă. O aşteptam tot anul, cu sufletul la gură, şi număram timpul scurs între un Crăciun şi altul nu în zile, ci în ambalaje de ciocolată. Asta pentru că puneam deoparte fiecare staniol, ca să le duc pe toate la grădiniţă înainte de serbare şi să învelesc cu ele nuci care aveau să devina globuri”, își amintea Carmen Albişteanu (fost colecţionar de staniol si confecţioner de globuri, actuală creative account Next).
“In epoca Ceauşescu, am REfolosit (de nevoie) hainele surorii mele mai mari, am strîns bani din borcanele şi sticlele adunate de prin cămările bunicilor şi ale mamei (deşi mama se supăra foarte tare pentru că borcanele cu capac puteau fi refolosite la murături) şi mi-am cumpărat plăci de vinil cu Alifantis şi Andrieş. Ştiu că era o absolută nebunie să strîngi dopuri de plută – aveam normă la şcoală, pe lîngă hîrtie, sticle şi fier – dar şi acum mă întreb ‘unde naiba era REfolosită pluta aia’”, ne-a spus Cristina Bazavan (fost agent valorificator de sticle goale şi borcane, actuala colectionară de lucruri simpatice).
“Într-un an, profesorii şcolii s-au hotărât (sau li s-a dat ordin) să cultive viermi de mătase. Drept urmare am primit toţi sarcina colectării frunzelor de dud. Exista însă un impediment minor, pe care nu l-a sesizat nimeni, decât uşor prea târziu: degeaba ai mulţi elevi dacă există un singur dud. În anul următor nu s-au mai cultivat viermi de mătase”, și-a amintit Liviu David (fost elev Şcoala Generală nr. 2 Tg. Ocna., acum, director de creaţie Next şi promotor al biodiversităţii).
Ce treabă are fotbalul cu ecologia?
“15 noiembrie 1989. Pe Stadionul Steaua se juca România – Danemarca, meciul pe care toţi îl consideră naşterea generaţiei de aur. Dacă bătea, România se califica la Mondialele din Italia. Eu eram clasa a VI-a şi evident nu aveam cum să văd meciul. Dar în acea perioadă aveai ‘cotă obligatorie’ de deşeuri de adus la școală. Evident, uitasem, dar cum bunicii locuiau foarte aproape de clasă, am ‘fugit’ până la ei, știind că strâng caiete, ziare etc. în saci. Am intrat val-vârtej în casă, nu cu gândul să caut sacul de hârtie, ci să văd începutul meciului. Numai că Povlsen a dat gol în minutul 6 așa că mi-am luat sacul de hârtie și m-am întors amărât la școală. Când am ajuns acasă însă, aveam să aflu că România a câștigat cu 3-1!’”, zicea Marius Matache (microbist ecologist devenit folkist).
“Jucam fotbal în spatele blocului cu alți copii din cartier. Nu avea nici unul dintre noi minge, dar REfoloseam niște bidoane de ulei de motor pe care le găseam aruncate prin parcare după ce vreun vecin își repara mașina. Erau dintr-un plastic moale și mai gros și, în ciuda formei lunguiețe, puteau fi folosite pe post de minge mai bine decât multe alte lucruri. Ba chiar unii dintre copiii cu care mă jucam aveau un talent deosebit la ‘fotbal cu bidonul’, că nu era așa ușor să şutezi drept cu el sau să-l lovești finuț într-o parte și să driblezi”, a adăugat Radu Dumitru (fost fotbalist amator inventiv, cu balon din plastic, actual calculatorist si telefonist șef).
RE-uri de pionieri
“Mi-e greu să uit nenumăratele hârțoage (programe de activități anuale, trimestriale, lunare) pe care trebuia să le REdactez (glumăă!) în calitate de comandant de detașament. Erau de o inutilitate perfectă, pentru că nu le respecta nimeni, așa încât, de la un punct încolo, am început să le REfolosesc. Schimbam doar datele și gata, ‘programul’ era ca nou, numai bun de afișat pe peretele clasei, spre disperarea dirigintei, care mă certa periodic pentru obrăznicie și felul necorespunzător în care îmi onoram “funcția”.
Memorabilă a fost și perioada în care conducerea școlii a decis REcondiționarea perdelelor instituției. Cu această ocazie (și cu forța, bineînțeles), toate fetele din școală ne-am transformat în cusătorese profesioniste și am umplut perdelele vechi de floricele, musculițe, căprioare cu ochii umezi și alte briz-briz-uri. Arătau mai urât și mai ridicol decât înainte de REcondiționare, dar măcar erau muncite”, spunea Simona Tache (fostă pionieră cu abilităţi practice lăudabile, actuală domnişoară roz de cazarmă).
“Pe noi (şcoala numărul 1, Buftea) ne trimiteau de la ore să adunăm frunze de dud. Ne bucuram, că era mai haios decât să facem matematică. Însă singurii duzi din Buftea erau în curtea Studioului, unde făcea Sergiu Nicolaescu filme. Represaliile paznicilor, care se trezeau pe cap cu dăunătoarea invazie a elevilor strângatori de frunze, nu se lăsa aşteptată.
Pe urmă mai ţin minte că aveam de îndeplinit un plan foarte strict de colectare. Atâtea kilograme de hârtie, atâtea de fier, sticle şi borcane per cap de elev. Nu mai ştiu cum ne achitam de sarcină. Maculatură se mai găsea, dar nu mi-aduc aminte să fi adus vreodată fier vechi la şcoală. Întrecerea asta socialistă, am pierdut-o”, povestea Radu Olteanu (fost comandat de grupă la şcoală nr. 1, Buftea, actual Group Creative Director Next).
REamintiri de la IQads
După un scurt sondaj printre supraviețuitorii unei zile sub oblăduirea Mansardei IQads, am descoperit alți foști pionieri sau reciclatori de haine ale vremurilor trecute. Adriana povestea despre prețioasa pereche de pantofi sport ADIDAS (foarte important de precizat, zise ea) obținută cu trudă, prin mijloace pe care nu pot să le precizez aici din motive de siguranță națională, care devenea încălțămintea dragă a fiecărui membru al găștii de pe stradă, care îi REpurta cu drag și-i dădea mai departe cu aceeași grijă cu care îi folosise.
Ioana, suflet cu înclinație spre latura asta jurnalistică încă din copilărie, REfolosea cu încredere nenumăratele spray-uri de Impulse (golite anterior pe hainele musafirilor) ca să-și ia singură interviuri, în rarele momente când mama sau bunica o scăpau din privirile atente. Și când interviurile încetau să-i mai stimuleze latura creativă, Ioana transforma spray-urile Impulse în decoruri, folosind drept display vitrina în care ședeau cuminți peștele din porțelen și bibelourile cu balerine.
Subsemnata aduna, ce-i drept puțin după ’90, ambalajele de la toate bomboanele și ciocolatele învelite în staniol, pe care le REfolosea cu încredere (și neîntrecută mândrie) la orele de lucru manual, confecționând iepurași, panseluțe, ghiocei și uneori haine de vedete rock pentru păpușile Cindy (Barbie aveau doar vecinele).
Voi ce reciclați și refoloseați pe vremuri?
